July 08, 2013

We Think Alone

M-am înscris la newsletterul We Think Alone al Mirandei July.
Și azi am primit ”An e-mail that gives advice”.

Pe 29 iulie 2009, o tipă scriitoare pe nume Sheila Heti îi dădea unei tipe pe nume Kathryn Borel ceva sfaturi despre relația ei nasoală.
I met an amazing choreographer at Yaddo -- an 80 year old woman; Sally Gross. From NY. She told me that I was young. That there was enough time in my life for everything; being alone, being with women, with difficult men, with not-difficult men.
This was soothing. There's enough time in my life for everything.

Acum mulți ani, într-o altă viață
pe când celulele mele erau aproape altele
Și hotărâsem să devin cea mai serioasă
Fată din lume
I-am dat un sfat unei tipe
pentru că
Nu-i așa?
E cel mai simplu să faci bine în stânga
Și-n dreapta.
I-am zis așa:
N-o să mai ai niciodată 24 de ani
N-o să mai fii niciodată atât de tânără
Ești cea mai tânără versiune a ta posibilă
O să-ți pară rău.
O să-ți fie dor.

E ridicol să mai fii tânăr, odată ce nu mai ești.
Dar e destul timp în viața ta pentru de toate.
Pe mulți ne-ajută și fața.

Un sfat de la tipele de la Rodarte / 21 aprilie 2011
”whiskey sours!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!”

Kirsten Dunst was unable to locate an email that gives advice.

March 11, 2013

Mi-e

Mi-e dor de oameni
de curţi verzi
tunse cu maşina
de bătrâni perverşi pe care nu i-am înţeles
de mese de lemn legate cu funii
de oameni care stăteau sub candelabre
şi care azi nici nu mă mai salută.

October 02, 2012

Intro

Stăteam în camera aia mizearbilă
Cu canapeaua de catifea roşie grena
Cu masa cu margini aurite
şi cu lucrările de artă
Aduse de la Paris
din galerii
de pe străzi
din casele oamenilor.
Stăteam şi aşteptam
mă simţeam groaznic
totul era aspirat
praful şters
aerul mirosea a lavandă artificială
mânerele fotoliilor miroseau a mătase
dulapurile luceau curat
nimic nu era adevărat

Afară ploua.
Se auzea cum plouă prin perdeaua de pânză albă
Flutura ploaia prin perdeaua de pânză albă
M-am întins pe spate pe canapeaua de catifea roşie
şi m-am simţit ca într-o ceaţă care duce undeva departe.

October 28, 2011

Ce vremuri

Eu în mintea mea sunt foarte sportivă.
Am un abdomen de invidiat şi dau cinci şase ture de parc zilnic
Sar de la etajul trei direct la doi
Plutesc peste balcoane ca o gimnastă a termopanelor
Atunci când rămân încuiată pe dinafară.

În realitate nu fac nimic din toate astea
În realitate am stat în pat
Timp de o lună încheiată.
Cu piciorul stâng fracturat
La osul metatars 5.
Aşa că
Nu mai fug pe scări
Nu mai stau în mâini.

Eu în mintea mea sunt o tânără fată.
Pot să fac greşeli
Pot să absentez nemotivat
Să nu mă gândesc la viitor
Pot să mă îmbrac scandalos.

În realitate sunt o femeie în toată firea
Care nu face mizerie pe jos
Care se poartă frumos
Şi face ordine în dulap, printre cămăşi.

Voi mai ştiţi când îi înjuram pe nenorociţii naibii care aveau bani să mănânce la masă în Vama Veche?
Mai ştiţi când am făcut chetă pentru alcool şi am dat toţi banii pe gogoşi cu ciocolată?
Când am dormit pe partea cealaltă a Dunării cu picioarele în cenuşa focului ca să rezistăm până dimineaţă?
Când a ieşit omul sticlos din apă, ca un erou, ca o stafie, ca un miracol?
Când nu ne era frică de nimic? Când n-aveam nimic de pierdut?
"Prin tricou, ca şi prin şal, bumbii ei ca de metal".
Mai ştiţi când scriam cu stiloul? Când miroseam a oameni foarte tineri, când corpurile noastre n-aveau nici un defect, când ne puteam arunca în orice râu fără frică de boli, când ne puteam săruta cu oricine, când ne-am urcat 10 oameni într-un matiz, când ne ameninţau băieţii cu bătaia pe străzi?
Când ne urcam pe acoperişuri şi ne uitam la stele de acolo, când ne aşezam pe jos prin curţile instituţiilor statului, când nu răceam niciodată, când am cumpărat primul pachet de ţigări?
Când plecam nopţile din camera de cămin ştiind că n-ar trebui, când ne duceam în Tineretului cu numai o conservă de ton in rucsac, ca să facem cele mai nasoale greşeli?
Când o eşarfă găsită în bancă la facultate era de-ajuns? Când 5 lei găsiţi pe jos erau încă o seară, încă o bucurie, încă o viaţă câştigată?
Când nu puteam sta în casă, când trebuia să facem ceva rău?
Când eram gata să ne mutăm într-un falanster din Spania, când vorbeam cu oricine, oricât ar fi fost de murdar?
Când simţeam pământul de la începutul lumii în palmă, numai dacă-l atingeam?

Ce vremuri.

June 16, 2011

Money-using humans

Am fost la mare şi am cunoscut un om care nu foloseşte bani. Care nu foloseşte bani. De un an.
L-am întrebat ce mănâncă. A zis că mănâncă mâncare.
Avea două sticle de vin şi făcuse duş în Constanţa.
Mâncarea, băutura, drumurile se aşterneau în faţa lui pentru că le cerea.
În restaurante, cafenele, casele oamenilor, în tomberoane, pe marginea şoselelor totul se întâmplă aşa cum trebuie.
Şi-şi mai luase şi gagica cu el.

Oamenii sunt buni cu tine dacă eşti un finlandez care călătoreşte prin lume fără bani.

"În lumea noastră echilibrată, bogăţia mea este sigur sărăcia altui om. Şi atunci de ce să ne mai folosim de această convenţie numită bani?"

Lui Tomi nu-i mai e frică
de viitor
de ce-o să spună gagica, părinţii, vecinii
de ce-o să poarte la reuniunea de 10 ani de la terminarea liceului
de benzină
de mobila neasortată
de ţevile ruginite din baie
de alarma de dimineaţă
de boli
de prea multă sare în mâncare
de oboseală cronică
de dentist
de nunţi
de ploaie
de viitoarele alegeri
de prăjeli şi grăsimi
de lipsa de mişcare
de mirosul de transpiraţie
de standarde si proceduri
de evaluări
de salarii
de cadouri de ziua ta
de planuri de vacanţă cu familia şi prietenii
de eşec
de religie
de viaţă
de comparaţii
Lui Tomi ni-i mai este frică de nimic.

Între timp, noi ne străduim să rezolvăm taskuri cât mai eficient. Să te speli pe dinţi e un task, să te dai cu deodorant, să ieşi la bere şi să comanzi pizza. Foloseşti o aplicaţie ca să poţi să-ţi cumperi săpun şi mâncare. Mă şi enervez. Aş vrea să citiţi postul ăsta chiar acum, este foarte bun http://douagroenlandeze.wordpress.com/2011/06/09/hop-si-asa/


Tomi's FAQs http://www.tomiastikainen.com/contact/faq/

Post scriptum. Chiar în aceeaşi zi am găsit două cărţi de Bukowski abandonate pe plajă şi le-am luat acasă.

May 27, 2011

Semne ale întineririi

Azi am căutat versurile de la o piesă pe internet, ceea ce consider a fi un semn clar de tinereţe.

May 23, 2011

Mi-ar plăcea să desenez



Mi-ar plăcea foarte mult să desenez, doar că nu am culori în casă, poate doar un tub albastru pe care l-am uitat de tot în sertar. Hârtiile colorate s-au terminat de mult, le-am folosit pe toate pentru citirea apometrelor, spre disperarea administratorei, care nu a apreciat creativitatea mea.

Aş vrea să-i desenez pe prietenii mei făcând lucruri pe care mama lor nu i-a lăsat să le facă în casă când erau mici: fotbal în sufragerie, trick-uri cu bicicleta pe canapea sau tras cu pistolul în punga cu chiloţi. Mă aştept să vină vremuri bune, vremuri pe care le-aş putea desena, unele care nu vin decât vara.

Ca atunci când asfaltul era cald şi noaptea plutea peste sălcii ca o perdea de tifon. Sau ca atunci când fluturau pânzele deasupra capetelor noastre şi stăteam de vorbă ore în şir. Sau ziua cand părul mi se blonzise rău de tot de la soare şi m-am asezat pe spătarul unei bănci ca să vorbesc cu nişte necunoscuţi.

Aştept să ne întindem pe jos, să stăm în mâini, să ne băgăm degetele în făina, să vedem delfini şi să ne jucăm cu pisicile de pe stradă fără teama că ne vom murdări.

May 17, 2011

Mai bine spui nu

Nu e ok
Să iei parte la concursuri inventate
Şi să te bucuri de asta cu colegii tăi cu feţe gri şi dinţi albiţi
să-ţi inventezi o fericire de om împlinit
când tu n-ai stat în viaţa ta până la ora închiderii în propriul tău corp.
Nu e ok să-ţi pui pe tapet zilele bune din tinereţe ca pe o fiinţă a ta prezentă
în timp ce-ţi adânceşti absenţa din lume plângând în baie.

Nu e ok
Să-ţi iei flori singură şi să te bucuri de asta
Să te dai cu fond de ten dimineaţa
să-ţi pierzi orice urmă de demnitate
Să aştepţi aprobare pentru tot ce faci, să nu pierzi ocazia de a aştepta un răspuns
să te frămânţi în gol ca un animal abia inventat, abia născut, un animal fără trecut, care nu-şi aduce aminte de el.

Nu e ok
Să zâmbeşti
Pentru că ai fost invitat, pentru ca ai fost validat, întâmpinat, fotografiat.

Mai bine refuzi invitaţiile
Mai bine renunţi
Restructurările, invenţiile, cablurile, directorii şi conferinţele naţionale n-au nicio importanţă
Pentru câmpul de maci care eşti
Câmpul de maci văzut din autocar
printr-un geam prăfuit
când dăduse primăvara pentru prima oară.

Ridică o mână a lehamite
Întoarce capul
Ia liftul şi du-te.

April 14, 2011

Salvează Vieţi!

Ştiu că toată lumea e imunizată la boli şi că nimeni nu mai bagă în seamă sutele de mesaje venite pe mail. Nici pe mine nu prea mă interesa mai nimic, pentru că oricum n-aveam cu ce să ajut.

Lucrez pentru Salvează Vieţi de 4 luni şi nici aşa nu mă simţeam prea responsabilă pentru copiii bolnavi. Şi ieri m-am uitat la filmuleţele astea şi m-a apucat plânsul.

N-am mai scris de foarte mult timp pe blog, pentru că mi se părea ca n-am ce să mai scriu. Am, în sfârşit, ceva ce vreau să vedeţi. Aş vrea să vă rog să vă uitaţi la unul dintre filmele astea, de pe canalul Salvează Vieţi şi apoi să descărcaţi un formular pentru 2%. Puteţi să-mi scrieţi dacă vreţi ajutor.



www.salveazavieti.ro zice:

Redirectionati 2%. Salvati Vieti. Nu lasati acesti bani statului. Nu ar sti ce sa faca cu ei.

Anul trecut, doar 30% din cei care au avut posibilitatea sa redirectioneze 2% au facut-o.
Sa demonstram ca responsabilitatea sociala poate avea cote mai mari. Sa ne propunem ca anul acesta procentul celor care doneaza 2% poate creste pana la 50%. Un obiectiv ambitios. Dar care cu siguranta poate fi atins daca tu, eu, prietenul, colegul de langa noi face 3 pasi simpli:

  • descarca formularul 230 de aici
  • il completeaza cu datele lui
  • il trimite la Administratia de care apartine. Adresele aici

November 12, 2010

Am decis să devin un om mai bun

A fi un fuckup este cel mai plăcut lucru din lume. Poţi să te şi lauzi cu asta, cam cum au făcut Amy Winehouse şi Kanye West. Da, frate, you know I'm no good, dar ce-ţi mai place de mine. Sunt omul care te târăşte în pădure, care te pune să opreşti pe marginea şoselei ca să tragi pe nas şi omul cu o vânătaie autoindusă cu unghia. Nu-mi ţin hârtiile în ordine, nu ajung niciodată la timp, nu mă ridic din pat când sună ceasul. Nu merg la filme, nu citesc ziare, nu mă duc la circ, la târgurile de carte, la întâlniri cu premii în bani, nu am trofee. Nu ţip, nu răspund, nu am o personalitate marcantă, nu vorbesc despre mine. Nu mi s-a întâmplat ceva absolut fabulos astăzi, nu mănânc fructe de mare şi nu merg la restaurantele faimoase din oras.

Nu mă interesează fustele cu flori, ceasurile colorate, maieurile bej de balerină, gentuţele cu baretă de lanţ şi balerinii satinaţi. Vreau doar să mă urc cu tine în maşină şi să mergem. Vreau să îmi bag mainile într-un castron cu făină, să mă întind pe jos în sufragerie şi să nu strâng trei săptămâni de pe jos pensulele şi vopseaua cu care am mâzgâlit noptiera. Dacă văd două pisici care se joacă pe gard, vreau să mă opresc şi să mă uit la ele zece minute, chiar acolo în stradă.

Oamenii mari trebuie să fie fuckups cu program. De exemplu - azi mi-am făcut treaba cum trebuie, am rezolvat toate taskurile, am interacţionat pe facebook cu câteva persoane cheie în industrie, merit să fiu un fuckup timp de 40 de minute. Apoi îmi voi călca costumul, voi pune în caserolă orezul pentru mâine şi mă voi culca.

Şi nu cred că treaba asta funcţionează prea bine. Cred că nu funcţionează deloc. Vă aştept cu întrebări şi sugestii.

September 28, 2010

Şosete!

















Dragi oameni şi pisici, vreau sa fac cunoscută dezaprobarea mea faţă de sandalele cu platformă purtate toamna cu şosete de lână cu model. Sau fără model. Am văzut zeci de combinaţii şi toate sunt la fel de urâte, just another fashion statement fără sens. Abia aştept să devină mainstream şi să le văd adaptate la gagicile de Rahova cu rupturi, cusături şi şosete adidasnike şase perechi la zece lei. Abia aştept să apara pe blogurile suedeze de fashion boshetarii români cu şosetele umflate şi zemoase sub papucii de plastic, aşa cum apăruseră acum vreo doi ani sacoşele de rafie la hipsterii scandinavi. Eu înţeleg că e frig iarna, dar viziunea şosetei ieşind prin partea din faţă a sandalei este pur şi simplu.

Scăpată de sub controlul profesioniştilor şi ajusă în mâinile piţipoancei, această modă va deveni o bombă atomică. Îmi este teamă să mă mai urc în autobuz.

September 03, 2010

Călătorul mâner

Când se urcă în tramvai şi se aşează pe un scaun, călătorul român devine o piesă de mobilier, o componentă a scaunului. Mai ales pentru călătorii care stau în picioare. Ei îşi depun sacoşele şi geamantanele pe pantofii omului care stă jos, se freacă de el, aproape că îi pun mâna pe umăr ca să se sprijine. În nicio altă situaţie fundul unui străin nu este mai aproape de faţa altuia.

Să nu mai vorbim se situaţia în care doi străini se poziţionează lângă omul aşezat pe scaun. Atunci acesta nu doar că va auzi poveşti scârboase pe care nu-şi dorea să le ştie, dar va fi scuipat, supus unor valuri de usturoi, vor cădea peste el bucăţi de mâncare, ca să nu mai vorbim de mătreaţă.

Aşa e şi în viaţă, prietenii mei fără pene. Poţi alege să stai în picioare şi să arunci cu bucăţi de porumb peste ceilalţi sau să îţi asumi rolul pasiv al leneşului de scaun care trebuie să-şi scuture permanent porumbul de pe umeri.

August 19, 2010

Dragii mei prieteni, avem 26 de ani în sfârşit



Unii dintre voi ar putea crede ca au 25 sau 28 şi asa mai departe, alte astfel de vârste oarecare. Dar nu. Vă spun eu, avem 26. Douăzecişişase, ce te-am mai aşteptat. Te visam încă din clasa a şaptea sau a câta o fi fost, cu nostalgie deja, ştiind că o să ajung o fetiţă speriată într-un corp matur, insuficient "realizată", fără nici cea mai vagă idee. Mă uit la figura mea în reflexia din geamul metroului, mă compar cu ceilalţi călători. În ultimii ani, par o femeie de douăzeci şi ceva de ani, ceea ce n-o să accept niciodată. Am haine mature, care par moderne şi tinereşti, dar habar n-aveţi voi cât de modern şi tineresc mă îmbrăcam acum zece ani. Aia era adevărata treabă. Am haine de firmă, am sâni, am o poşetă de bun gust, am două telefoane mobile. Nu mai am curaj să stau pe jos în metrou, ca acum zece ani.

Ne-am făcut mari. Acum e vremea ca totul să fie normal. Dacă ai un job bine plătit, e normal, doar ai 26 de ani. Dacă plăteşti bilet întreg la muzee, e normal, doar îţi permiţi, cu salariul tău mare. Dacă nu mai mergi cu cortul la mare, e normal, doar ai şi tu o vârstă, nişte pretenţii. Dacă ai fost în toate locurile mişto de care ai auzit, e normal, doar ai avut tot timpul din lume. Dacă ai văzut juma de Europă, e normal, toţi prietenii tăi au făcut la fel. Dacă îţi bagi în venă, tot e normal, eşti destul de matur şi responsabil ca oamenii din jur să nu se mai îngrijoreze, o să-ţi revii tu.

Nu te mai excită nimic. Şi dacă la 18 ani erai dispus să încerci orice, acum nu mai eşti la fel de curajos, mai ales că lucrurile nemaifăcute, nemaivăzute, interzise trec de toate barierele tale mentale, doar dacă nu eşti dispus să te apuci de sex dubios, să vinzi droguri sau să voluntariezi în Africa fără vaccin. Şi ar mai fi câteva lucruri.

Şi totuşi am o grămadă de planuri, şi totuşi părul meu arată mai bine ca niciodată (vă spun, arăta groaznic). E prima oară în viaţă când am purtat pantaloni scurţi, really scurţi, o vară întreagă. E prima oară când nu mă mai simt vinovată când dau bani pe diverse chestii. Ştiu tot ce trebuie să fac, am prieteni foarte bine îmbrăcaţi şi am noptieră, pat şi dulap noi, toate albe. Am terminat toate şcolile din lume, pot în sfârşit să fac chestii pentru mine. Pot sa stau degeaba. Pot să mă trezesc sâmbăta şi să mănânc un pepene luat din banii mei. Pot să mă uit pe geam, pot să iubesc un băiat. Pot să ies seara cu prietenii mei maturi care fac glume bune, putem să fim responsabili pentru noi înşine şi nimeni nu trebuie să fie acasă la o anumită oră. Poate trebuie să fie la o altă petrecere dar, în general, suntem cu toţii absolut independenţi. Nu ne întreabă nimeni nimic. Nu mă apasă nimic. Tot ce fac e corect, tot ce fac e bine, nimic nu are cum să fie greşit, pentru că nu mă trage nimeni la răspundere, conştiinţa mea e de acord cu mine. Pielea mea e fină, unghiile mele sunt făcute.

A fost un drum lung, dar am ajuns. Suntem aici cu toţii. We are finally drinking in LA.

August 04, 2010

Despre o femeie pe care n-am văzut-o niciodată

Ea avea patru tatuaje uriaşe pe spatele gol, unduind peste coaste. Mergea cu metroul, vorbea tare şi mult la telefon. Avea două buze uriaşe, unse cu ruj de culoarea vinului sec şi doi ochi uriaşi, conturaţi cu negru, ca două jumătăţi de prună coaptă. Femeile din metrou o invidiau cu tot corpul, mai ales cu colţurile buzelor şi cu sprâncenele încruntate. Cele mai bătrâne chiar formaseră câte o guşă pe sub bărbii, mustind de dezaprobare. Bărbaţii, în schimb, stăteau răsuciţi, aplecaţi, contorsionaţi, încercând să ochească mai bine tatuajele, picioarele şi buzele. Unul dintre bărbaţi putem spune că şi-a pus chiar şi sănătatea în pericol, făcând podul din picioare peste alţi doi pasageri, fiind ameninţat cu o gravă accidentare la frâna bruscă de la staţia Obor.

Pentru femei, era evident că este vorba despre o prostituată şi nimic altceva.

Bărbaţii se perpeleau încercând să-şi imagineze povestea fermecătoarei apariţii. Cei mai tineri îşi imaginau o patroană de salon de bronzare, o divă în devenire a televiziunii, impresara vreunui fotbalist cu fetişuri ciudate pentru metrou sau chiar o asistentă de fotograf de modă. Cei mai în vârstă nu aveau nicio îndoială că este vorba chiar despre managerul unei agenţii de publicitate bine cotate, o campioană judeţeană la motociclism, o pictoriţă cunoscută mai mult în afară sau proprietara unui lanţ de aprozare de cartier proaspăt apărute.

Însă, desigur, se înşelau cu toţii. Doar Alfred, un student mediocru de la ASE, a putut identifica adevărul. Teribila apariţie nu putea fi altceva decât liderul unei grupări subversive de spioni temuţi la nivel mondial, căci pe gleznă avea un al cincilea tatuaj, nevăzut de nimeni, care declara în formă de brăţară că "Aquila non capit muscam".

August 03, 2010

Dragă blogule,

Mi-e frică de tine.

May 14, 2010

Dezastru măiastru



Yes, I would like to share things with you, but I can't tell the difference between relevant si irelavant.
Sunt unele lucruri pe care nu le spui
Si alteori nu poti sa spui nimic, tii secretul pentru tine.
Ca sa nu ajungi sa-ti dai intalniri la cafea
online.

Bai. Eu, ca si voi, pun pariu, am nevoie de mai multe vieti. De exemplu, am acum nevoie de o viata in care sa ma trezesc in camera mea sambata dimineata, cand e semiintuneric si racoare de la rufele atarnate care fac umbra in balcon. Am nevoie de o sambata in care sa-mi cumpar costum de baie fabulos, in care tre sa investesc ore intregi de cautari. Costumul de baie este ca o migdala de aur, nu-l gasesti pe toate strazile, ci numai pe unele. Mai am nevoie sa gasesc acele lucruri carora trebuie sa le faci poze - unde sunt lucrurile care ţipă poză-mă!? În metrou mereu mă gandesc la voi, ca la nişte viziuni cu câmpuri de la Urziceni, copaci în zare şi vulpi ghemuite în vizuini. Unde sunt lucrurile care ţipă?



Be right back.

March 10, 2010

Să ştiţi că mă voi întoarce, nu am plecat în munţi, nu sunt în vacanţă, ba chiar mi-am şi plătit abonamentul la internet.

Până atunci, vă anunţ că am descoperit-o pe zâna Şosetuţă - este o femeie care apare dimineaţa şi îţi găseşte şosetele pe care le-ai pierdut prin pat.

February 02, 2010

Februarie



Februarie e luna în care îmi dau seama de majoritatea chestiilor. Se termină ianuarie, se termină luna deciziilor de viitor, ce prostie, îmi dau seama că ar trebui să încetez cu treaba asta, că n-o să mă las de fumat, n-o să fac sport de două ori pe săptămână, N-O SĂ MAI ÎNVĂŢ NICIODATĂ O LIMBĂ STRĂINĂ. Ce definitiv, ce inexorabil, ce fabulos. Aşa că ia un loc, pune-te pe speaker, stai jos pe scările astea şi nu mai pleca până mâine. Prinsul de rădăcini e jocul meu preferat. Pune gardul ăsta în jur, pune salteaua asta în iarbă. Nu mai am nevoie de nimic. Abia aştept.

January 15, 2010

Ziua în care am cumpărat căţelul galben

Avem de toate. Mă uit la stânga, mă uit la dreapta. Am un castor mare şi gras, am o bufniţă din Sicilia, o girafă din Madagascar, pixuri colorate şi bomboane de ciocolată franţuzeşti. Nu trebuie să fac prea mare efort ca să obţin orice lucru strălucitor, pufos, colorat, dulce sau sărat. Nici nu ne dăm seama, dar suntem băgaţi până la gât într-un sac cu paiete.

Mi-aduc aminte de ziua în care am cumpărat căţelul galben. Era 1992 şi, la un magazin din centrul Galaţiului, se aduseseră jucării de pluş occidentale. Toată populaţia oraşului era acolo, se stătea la coadă în stradă. Restul lucrurilor din magazin dispăruseră, peste tot erau saci în care stăteau înghesuite cele mai frumoase animăluţe din lume. Era plin de oameni mari, fascinaţi de aceste jucărioare. Nu erau ca alea româneşti, palide şi fără personalitate. Erau colorate frumos, cu bun gust, bine cusute, cu blana moale, perfectă. Eram şi eu cu mama printre cumpărători. Ne-am uitat la toate jucăriile. Erau şi mai mari, şi mai mici. Nu ne puteam hotărî ce să luăm. Erau prea frumoase. În mintea mea, calculam dacă am fost destul de cuminte ca să merit aşa o jucărie. Mama mi-a cumpărat un căţel mic şi galben, nemaipomenit de dulce. Nici dacă aveam bani n-am fi putut să cumpărăm mai multe. Aerul perfect de jucării americane ne copleşise. Mi se pusese un nod în gât. Atunci am avut sentimentul că totul va fi ok. Aveam să am acces la cele mai frumoase lucruri din lume. Aveam să am o viaţă plină de căţei galbeni de pluş.

January 05, 2010

Mă gândesc cu groază la social media

După ce m-am întors din vacanţă parcă era şi mai rău. Oamenii de pe facebook şi twitter şi tumblr erau şi mai învârtoşaţi. Şi mai încordaţi căutau informaţie, cu gâtul uscat se întindeau prin internet cu mâinile înainte. Nu se mai spălau, nu se mai pieptănau, nu mai ieşeau din casă. Zburdau din site în site ca să umple lumea de twitturi cu speranţa de viaţă de o zi.

Nu mă interesează atâta informaţie. Readerul e invadat de milioane de poze cu fete frumoase, cu rochii, cu bufniţe, cu mărturisiri, cu fotolii, fraze inteligente, adolescenţi şi poze cu natură. Ce pana mea? Toată lumea se chinuie să găsească cât mai multe chestii drăguţe, ca să le republice, ca să le găsească alţii, ca să le republice si ei şi tot aşa. În contextul ăsta, nimic nu mai e drăguţ. Mă uit indiferentă la pozele cu pisici. Dau scroll. E plin de poze cu pisici, care mă lasă rece.

Să fie clar. Una e să pui un post pe un blog şi alta e să împuşti 40 de twitturi pe zi, disperat să arăţi TUTUROR oamenilor pe care îi cunoşti TOT ce ai vazut tu pe internet. RT RT refresh refresh. Cred că am intrat pe facebook de obzeci de ori azi.

Hotărâri de anul nou:
- se intră pe facebook doar când se primeşte un mesaj, se citeşte mesajul şi trei update-uri. Nu se trage cu ochiul mai jos.
- se fixează ca Zile de Twitter lunea, miercurea şi sâmbăta. Orice intrare în restul zilelor se va pedepsi prin aceste trei twitturi "m-am trezit"; "mă spăl pe dinţi" şi "îmi place să mă spăl pe faţă cu şampon de urzică"
- se intră pe reader doar o dată pe zi. Aici n-are sens să institui vreo pedeapsă, că oricum n-o să reuşesc
- nu se dă niciodată, indiferent de circumstanţe, refresh la o pagină care e deja deschisă
- nu se mai dă share la nimic. decât la chestiile care merită să li se dea
- liber la blog.

Să nu zici că nu te-am avertizat.

November 24, 2009

Scurtă revizuire a momentelor cu butoane din viaţa mea



În clasa a noua exista un singur telefon mobil în grupul meu de prieteni. La vremea aceea, încă se mai întorceau capete pe stradă după nebunii care păreau să vorbească singuri. Cea mai bună prietenă avea un Siemens A50. Negru şi suplu, din plastic aspru, arăta ca o tildă tridimensională. Îmi era o frică teribilă să pun mâna pe el. Când vorbea la telefon cu mătuşă-sa, singura persoană cu mobil pe care o cunoştea, mă uitam în altă parte. Eram de-a dreptul intimidată. Nu înţelegeam cum există numere memorate în agendă, de ce trebuie să apese atâtea butoane ca să dea un telefon, dacă tot sunt în agendă, ce mai era în plus în "meniul" telefonului. Semnele de pe taste erau terifiante. Mă consolam cu gândul că, oricum, eu n-o să am niciodată telefon mobil, aşa că nu trebuie să mă îngrijorez.

În jurul telefoanelor mobile se formase un ecosistem întreg de comportamente. Secundele cât se vorbea la telefon trebuiau numărate cu grijă, iar apoi scăzute din cele cinci minute incluse în abonament. Se vorbea câte opt secunde, câte 21 de secunde. Şi se dădeau bipuri. Se dădeau bipuri că "ma gandesc la tine cu foc", "azi chiulim toată ziua din nou", "suntem în Golf, vino să bem vodcă", "ia-mă de la Marcel, că vrea să mă pupe", "cumpără-mi şi mie ţigări (două, la bucată, ca de obicei)", "dă-mi şi mie sarea" şi aşa mai departe. Bipurile erau ok. Le înţelegeam sensul şi erau şi uşor de dat. Chiar şi eu aş fi putut să dau bip!

Totul până într-o zi când, la mine acasă fiind, prietena îmi pune telefonul în mână să mă înveţe să-l folosesc. M-a luat cu transpiraţii. Ca să nu-mi recunosc inferioritatea în domeniul tehnologiei, am stat acolo şi am îndurat totul, cu o mină de expert suferind. Mi-a explicat funcţiile de bază, m-a plimbat prin meniu. Reţin până în ziua de azi faptul ca m-a dat pe spate butonul roşu: oriunde ai fi în meniu, apasă butonul roşu şi te întorci în primul ecran. Wow! La sfârşit oricum nu pricepusem mare lucru, dar am repetat în minte toată lecţia, până când creierul meu a înţeles ce se întâmplă. Acela cred c-a fost momentul în care structura mea mentală a acceptat logica tehnologică.

Dup-aia a aparut în grupul nostru cărămida verde Mitsubishi. Fascinant. Într-o nuanţă de verde care făcea ape, era o variantă mult mai evoluată, plus că putea fi folosită ca armă de autoapărare fără a avea prea mult de suferit. Cărămida verde m-a dat din nou peste cap. Avea altfel de butoane, meniul era altfel, nu aveam să învăţ niciodată ce-i cu telefoanele mobile!

Noroc că, printr-un fericit concurs de împrejurări, nu aveam să mă mai gândesc prea mult la asta. Sectorul tehnologic din viaţa mea fusese monopolizat de calculatoare. Eram la o clasă specială de informatică. Stăteam vreo cinci ore pe săptămână în laborator. Deja folosisem mIRC-ul. Mi-am facut prima adresă de mail. Multă vreme am crezut că asta înseamnă de fapt internetul. Google a apărut în vieţile noastre ceva mai târziu. Auzisem că oamenii caută ceva pe Altavista, dar eram reticentă la acest cuvânt cu rezonanţă de nume de fotbalist. Reticenţa mea s-a întins, ca o gaură neagra, fix până în momentul în care internetul a explodat.

Eram deja la facultate şi internetul nu se mai reducea la yahoo mail. Existau şi alte chestii. Pe care, oricum, eu nu le foloseam, pentru că eram ocupată cu trăitul, in genere, şi nici nu aveam calculator. Adica era un calculator în camera de cămin, dar dacă deschideam două pagini de word simultan, el crăpa. Aşadar, am mai aşteptat puţin. Totuşi, deja mă uitam, la alţi oameni acasă, la filme trase de pe net. Magie! Filme din '42, filme din '60, filme româneşti, filme cu prostii!

Restul e istorie. Dintr-una-ntr-alta (ohooo), în 2004 mi-am făcut primul blog, ceea ce a fost fabulos. Nu m-a ţinut decât câteva luni, pentru că eram şi sunt o persoană cu probleme de socializare, iar toţi oamenii ăia de pe weblog, vreo 25, mă băgau în sperieţi. Cel mai de succes post a fost un eseu intitulat "De ce ne ducem la budă", care stârnise un număr record de 12 comentarii. Mai bine că l-am închis.

Vine 2010. Aştept să văd ce mai trebuie să fac. Îmi imaginez că sunt un echilibrist pe un cablu de fibră optică, iar sub mine bălteşte o mare de blackberry-uri, aplicaţii facebook, google analytics, iPod-uri, liste de twitter, readere şi tablete grafice, în care o să mă scufund în cele din urmă, plutind printre mii de butoane, touch-screen-uri şi sunete la calitate divină, generând în urma mea şuvoaie abundente de artă fractală.

November 20, 2009

-

Problema mea e că n-o sa pot niciodată să ţin pasul. La rezistenţă era cel mai greu, când ajungeam la final îmi doream să dispar.

Eram bună la statul în cap, în schimb. Puteam să stau minute întregi, probabil de la antrenamentul din copilărie, când stăteam toată ziua în cap, cu faţa la perete, lipită de tapetul cu peisaj cu pădure şi lac.

Dacă ar fi să scriu aicea tot ce-mi vine, nici eu nu mi-aş mai citi blocul.

November 08, 2009

Emotion in motion



Dancing makes me feel right :)

Pentru mai multa energie in sezonul rece, acasa, in tren sau in vacanta, recomand insistent vizionarea acestui filmulet de trei ori pe zi, la orice ora, in doze deloc moderate.