Scurtă revizuire a momentelor cu butoane din viaţa mea

În clasa a noua exista un singur telefon mobil în grupul meu de prieteni. La vremea aceea, încă se mai întorceau capete pe stradă după nebunii care păreau să vorbească singuri. Cea mai bună prietenă avea un Siemens A50. Negru şi suplu, din plastic aspru, arăta ca o tildă tridimensională. Îmi era o frică teribilă să pun mâna pe el. Când vorbea la telefon cu mătuşă-sa, singura persoană cu mobil pe care o cunoştea, mă uitam în altă parte. Eram de-a dreptul intimidată. Nu înţelegeam cum există numere memorate în agendă, de ce trebuie să apese atâtea butoane ca să dea un telefon, dacă tot sunt în agendă, ce mai era în plus în "meniul" telefonului. Semnele de pe taste erau terifiante. Mă consolam cu gândul că, oricum, eu n-o să am niciodată telefon mobil, aşa că nu trebuie să mă îngrijorez.

În jurul telefoanelor mobile se formase un ecosistem întreg de comportamente. Secundele cât se vorbea la telefon trebuiau numărate cu grijă, iar apoi scăzute din cele cinci minute incluse în abonament. Se vorbea câte opt secunde, câte 21 de secunde. Şi se dădeau bipuri. Se dădeau bipuri că "ma gandesc la tine cu foc", "azi chiulim toată ziua din nou", "suntem în Golf, vino să bem vodcă", "ia-mă de la Marcel, că vrea să mă pupe", "cumpără-mi şi mie ţigări (două, la bucată, ca de obicei)", "dă-mi şi mie sarea" şi aşa mai departe. Bipurile erau ok. Le înţelegeam sensul şi erau şi uşor de dat. Chiar şi eu aş fi putut să dau bip!

Totul până într-o zi când, la mine acasă fiind, prietena îmi pune telefonul în mână să mă înveţe să-l folosesc. M-a luat cu transpiraţii. Ca să nu-mi recunosc inferioritatea în domeniul tehnologiei, am stat acolo şi am îndurat totul, cu o mină de expert suferind. Mi-a explicat funcţiile de bază, m-a plimbat prin meniu. Reţin până în ziua de azi faptul ca m-a dat pe spate butonul roşu: oriunde ai fi în meniu, apasă butonul roşu şi te întorci în primul ecran. Wow! La sfârşit oricum nu pricepusem mare lucru, dar am repetat în minte toată lecţia, până când creierul meu a înţeles ce se întâmplă. Acela cred c-a fost momentul în care structura mea mentală a acceptat logica tehnologică.

Dup-aia a aparut în grupul nostru cărămida verde Mitsubishi. Fascinant. Într-o nuanţă de verde care făcea ape, era o variantă mult mai evoluată, plus că putea fi folosită ca armă de autoapărare fără a avea prea mult de suferit. Cărămida verde m-a dat din nou peste cap. Avea altfel de butoane, meniul era altfel, nu aveam să învăţ niciodată ce-i cu telefoanele mobile!

Noroc că, printr-un fericit concurs de împrejurări, nu aveam să mă mai gândesc prea mult la asta. Sectorul tehnologic din viaţa mea fusese monopolizat de calculatoare. Eram la o clasă specială de informatică. Stăteam vreo cinci ore pe săptămână în laborator. Deja folosisem mIRC-ul. Mi-am facut prima adresă de mail. Multă vreme am crezut că asta înseamnă de fapt internetul. Google a apărut în vieţile noastre ceva mai târziu. Auzisem că oamenii caută ceva pe Altavista, dar eram reticentă la acest cuvânt cu rezonanţă de nume de fotbalist. Reticenţa mea s-a întins, ca o gaură neagra, fix până în momentul în care internetul a explodat.

Eram deja la facultate şi internetul nu se mai reducea la yahoo mail. Existau şi alte chestii. Pe care, oricum, eu nu le foloseam, pentru că eram ocupată cu trăitul, in genere, şi nici nu aveam calculator. Adica era un calculator în camera de cămin, dar dacă deschideam două pagini de word simultan, el crăpa. Aşadar, am mai aşteptat puţin. Totuşi, deja mă uitam, la alţi oameni acasă, la filme trase de pe net. Magie! Filme din '42, filme din '60, filme româneşti, filme cu prostii!

Restul e istorie. Dintr-una-ntr-alta (ohooo), în 2004 mi-am făcut primul blog, ceea ce a fost fabulos. Nu m-a ţinut decât câteva luni, pentru că eram şi sunt o persoană cu probleme de socializare, iar toţi oamenii ăia de pe weblog, vreo 25, mă băgau în sperieţi. Cel mai de succes post a fost un eseu intitulat "De ce ne ducem la budă", care stârnise un număr record de 12 comentarii. Mai bine că l-am închis.

Vine 2010. Aştept să văd ce mai trebuie să fac. Îmi imaginez că sunt un echilibrist pe un cablu de fibră optică, iar sub mine bălteşte o mare de blackberry-uri, aplicaţii facebook, google analytics, iPod-uri, liste de twitter, readere şi tablete grafice, în care o să mă scufund în cele din urmă, plutind printre mii de butoane, touch-screen-uri şi sunete la calitate divină, generând în urma mea şuvoaie abundente de artă fractală.