Ziua în care am cumpărat căţelul galben

Avem de toate. Mă uit la stânga, mă uit la dreapta. Am un castor mare şi gras, am o bufniţă din Sicilia, o girafă din Madagascar, pixuri colorate şi bomboane de ciocolată franţuzeşti. Nu trebuie să fac prea mare efort ca să obţin orice lucru strălucitor, pufos, colorat, dulce sau sărat. Nici nu ne dăm seama, dar suntem băgaţi până la gât într-un sac cu paiete.

Mi-aduc aminte de ziua în care am cumpărat căţelul galben. Era 1992 şi, la un magazin din centrul Galaţiului, se aduseseră jucării de pluş occidentale. Toată populaţia oraşului era acolo, se stătea la coadă în stradă. Restul lucrurilor din magazin dispăruseră, peste tot erau saci în care stăteau înghesuite cele mai frumoase animăluţe din lume. Era plin de oameni mari, fascinaţi de aceste jucărioare. Nu erau ca alea româneşti, palide şi fără personalitate. Erau colorate frumos, cu bun gust, bine cusute, cu blana moale, perfectă. Eram şi eu cu mama printre cumpărători. Ne-am uitat la toate jucăriile. Erau şi mai mari, şi mai mici. Nu ne puteam hotărî ce să luăm. Erau prea frumoase. În mintea mea, calculam dacă am fost destul de cuminte ca să merit aşa o jucărie. Mama mi-a cumpărat un căţel mic şi galben, nemaipomenit de dulce. Nici dacă aveam bani n-am fi putut să cumpărăm mai multe. Aerul perfect de jucării americane ne copleşise. Mi se pusese un nod în gât. Atunci am avut sentimentul că totul va fi ok. Aveam să am acces la cele mai frumoase lucruri din lume. Aveam să am o viaţă plină de căţei galbeni de pluş.